duminică, 7 octombrie 2012

Caragiale printre noi

“Eu sunt alegător…Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă…vorba vine, sunt alegător?...eu pentru cine votez?”

    Sunt gândurile fiecărui cetăţean cu drept de vot zilele astea. Suntem turmentaţi, şi nici măcar de alcool ori de căldura de afară, căci trebuie să recunoaştem că e…Căldură mare, suntem turmentaţi de o turmă de Caţavenci, de o cireadă de Brânzoveneşti şi de un cârd de Farfurizi. Reminescenţe de Răcnetul Carpaţilor se simt a patra putere în Stat. Unde eşti, nene Iancule, să vezi cât A.E.R.(Aurora Economică Română) S.E.C.(Societatea Enciclopedică Cooperatistă) inspirăm prin toţi porii. Avem conducători cu nume de regi sau de împăraţi (Agamemnon, Traian), Elenele ne aduc viitorul mai aproape de cel al Troiei cu fiecare împrumut Tro(F.M.I)an contractat nici mai mult nici mai puţin decât pentru o glaciaţiune întreagă. Şi când te gândeşti, nene Iancule, că am fost la un moment dat spartani precum cei de la Termopile. Acum ne gândim la cuvânt disecându-l nemiloşi în “termo”(care ne duce cu gândul la căldură şi confort) şi în “pile” (prin care înţelegem spatele nostru cel de toate zilele).  


      Zoe e o sfântă, nene, iar consortul ei ocupă, la fel ca şi acum o sută şi mai bine de ani, toate scaunele moi ale tuturor “comitetelor şi comiţiilor”. Ba zace chiar turtind şi pluşul fiecărui fotoliu parlamentar. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, câte-o parte din nenea Zaharia Trahanache se află acum în fiecare român care nu vede sau nu vrea să vadă cum ţara este cucerită şi stăpânită de nenumăraţi ESCU. A început de la T (Tipătescu) şi a continuat cu I, cu C, cu B şi acum se pare că şi cu A. O fi sfârşitul erei “ESCU” sau doar un nou început? 

       Mă opresc în faţa oglinzii şi întreb absentă : ”Tu cu cine ai vota oare, onorabile?” 

     Sătul probabil de evocările mele, în spatele meu apare nimeni altul decât...nenea Iancu. Mă uit instinctiv peste umăr dar bineînţeles că nu văd nimic. Îi simt totuşi privirea în ceafă şi mă întorc. „Ei, ce trebuie să votezi?” Încep fără să vreau un dialog cu , cred eu, rodul imaginaţiei mele. „Păi trebuie să spunem DA sau NU demiterii preşedintelui.” „Preşedinte? Parcă eram regat.” „Stimabile, s-au schimbat multe de pe vremea ta!” 

      Se pare că ultima mea apreciere nu a fost tocmai inspirată, căci atitudinea lui I.L. Caragiale se schimbă brusc printr-un zâmbet ce voia să zică „Eşti sigură?” Nu am ştiut ce să-i răspund acelui zâmbet care se evaporă în valurile bucăţii de sticlă aşa cum apăruse. Toată raţiunea mea nu a reuşit să mă convingă că toată întîmplarea a fost vis. Nu aveam de unde să ştiu ce surpriză îmi pregătea onorabilul.
       
       E vară şi e caniculă la interminabile ghişee la care oameni asudaţi stau ba să plătească, ba să primească câte ceva. Dau să ies, dar un domn între două vârste cu o expresie pişicheră ce i-o pot ghici pe sub mustaţa generoasă mă opreşte zâmbind şi îmi zice „Ai vreo Petiţiune? Ştii care e diferenţa?...” mă întreabă, arătându-mi-i cu degetul pe cei din lunga sală cu ghişee „...aici nu poţi nici măcar să ceri un pahar cu apă. De stat la palavre cu funcţionarul ori de a-i cere batista nici nu poate fi vorba! Ce să-ţi spun despre scaune...sunt personalizate, fiecare având imprimată forma fundului „apropitar”. ” Limbajul şi descrierea onorabilului vi se par cunoscute? Bineînţeles că vi se par....era Caragiale în persoană, care dispăru la fel de discret precum apăruse, înainte să-i pot spune ceva. Ies să revăd, la panouri, listele cu rezultatele de la BACALAUREAT. Stimabilul stă lângă liste şi râde. Îmi zice „Am dat şi bacaloriatul ăsta! Te numesti cumva Caliopi? Anul ăsta nu te pot ajuta!” spune şi mă lasă din nou cu gura deschisă a întrebare. 


       Stau în staţie să iau autobuzul spre tribunal. Un pici cu o strălucită carieră de cîntăreţ la operă în faţă şi-a paralizat Cele trei zeiţe protectoare de trei vârste diferite, cu sunetele emise de plămânii săi, s-ar zice, fragili. Una din doamne opreşte fluxul sunetelor stridente îndesând un baton întreg de ciocolată în gura deschisă a copilului. „Ciucalata noastră ce de toate zilele!” îmi şopteşte nenea Iancu peste umăr, după care se îndreaptă spre copil atrăgându-i atenţia că nu e frumos să ţipe aşa tare. „Ce treabă ai tu , urâtule?” îi răspunse mititelul împroşcându-l cu ciocolată pe interesantul costum ce se deosebea de la prima privire de vestimentaţia din jur. Se şterge scârbit şi amuzat în acelaşi timp şi mi se mai adresează odată înainte să dispară în mulţime „Ziceai că s-a schimbat ceva? Poate doar s-a perfecţionat!”.

         Urc în autobuz, cobor la tribunal. Sala paşilor pierduţi pare astăzi de-a dreptul lacomă. Mă uit la ceas şi simt că se mai uită cineva la acelaşi ceas, al meu, în acelaşi timp. Vocea de peste umăr continuă ca şi cum am fi în toiul unei discuţii „...am, n-am înfăţişare la douăsprezece trecute fix mă duc la Tribunal...” Vreau să deschid gura să fac un comentariu, dar îmi face semn să tac şi mă ia de braţ împingându-mă spre un colţ retras al sălii unde doi indivizi (pe unul dintre ei trădându-l vestimentaţia specifică de avocat) tocmai încheie o....afacere. Onorabilul meu însoţitor ţine să facă o remarcă „Ce are a face Morala cu cariera de avocat.” Mă bate complice pe umăr şi dispare după obicei. 

       Rezolv ce am de rezolvat şi hotărăsc să merg într-o Vizită... Ziua de azi aproape m-a exterminat. Simt nevoia să fiu tratată cu un dulceţ. Sunt primită cu căldură, mai mult darul adus de mine decât propria persoană, dar in fine. Doamna G vine grăbită cu o tavă pe care stau într-un echilibru instabil două ceşti cu cafea. În timpul ăsta puişorul ei porneşte într-o cruciadă extrem de târzie, călare pe bicicletă, spre teritoriul inamic/păgân al bucătăriei, teritoriu de unde a apărut cafeaua. Ciocnirea celor două gazde ale mele s-a concretizat într-o cascadă de cafea fierbinte ce se revărsă, înainte de a face cunoştinţă cu un superb covor persan, asupra suviţelor miţoase ale unei reminescenţe canine ce contrasta flagrant cu fundiţa roz şi apretată de la gât. Câinele urlă cu toate corzile vocale disponibile, copilul ţipă speriat, pe când ea, Doamna G, luă căţelul şi îl bagă în chiuvetă lăsând să curgă peste el un jet de apă rece în timp ce se scuză faţă de mine. Eu rămân uimită de viteza cu care se succed evenimentele, neştiind cum aş putea fi de folos. Atât mama cât şi copilul îl pupă tandru pe căţel, copilul chiar lăsând patrupedul să-i muşte din batonul de ciocolată.


       Din sticla vitrinei, stimabilul îmi face cu ochiul zâmbind şi-mi zice „Ai văzut? Totul a la fel! Cu cine votezi? Răspunsul îl găseşti doar aflându-te în starea Cetăţeanul T...încă ceva, ai grijă la papuci când pleci!” Sincer, mă aşteptam să găsesc ceva dulceaţă sau ciocolată în tenişi. Când colo, cel care îmi lăsase un cadou electoral fusese acea reminescenţă de Bubico. Doamne, unde-o fi geamul de la tren ori Bismark al ofiţerului Papadopolinei!

vineri, 20 iulie 2012

România

Azi doar "foto"..."cuvânt" data viitoare! Peisaj din zona Braşov
Transfăgărăşan
Lacul glaciar Bâlea
Transfăgărăşan
Masiv din Făgăraş
Cascadă pe versant-Făgăraş

duminică, 29 ianuarie 2012

duminică, 15 ianuarie 2012

Dispensar Cap II

Asociaţia ochiul, timpanul, cuiul şi ciocanul

Două bufnituri. Mătura şi faraşul apărură de după dulapul greu de fier, vopsit cu bronz, unde fuseseră aruncate cu zece secunde mai devreme de Mirela, femeia de serviciu, care deja era cu urechea lipită de uşa şi aşa plină de crăpături a cămăruţei sale de serviciu. Se auzi o cheie întoarsă în broască de două ori. Se uită la ceas şi înţelese rapid care dintre cele trei cabinete îşi încheiase programul pe ziua de azi. Bineînţeles că şi intensitatea sunetului contribuise la aflarea aproximativă a distanţei dintre uşa cămăruţei de serviciu şi cea a uşii proaspăt închise cu cheia. Sunetul paşilor mărunţi însă fără zgomot de tocuri îi indică şi el prin excludere că nu se înşela.
”Doamna dentist tre’ să fie! ” concluzionă ea după ce rumegă informaţiile.
Îşi înhăţă de după dulap ustensilele, îşi arboră faţa plictisită şi resemnată lăsând doar ochii şi urechile să lucreze pe profil „Silent”. Ieşi până în uşa dispensarului de unde admiră convoiul de maşini de pompieri, poliţie şi ambulanţă ce treceau spre oraş. Îşi făcu cruce ca o bună creştină, ca mai apoi să folosească coada măturii pentru a înghionti câinele masiv ce bloca a doua parte a uşii duble de la intrare. Patrupedul se urni o treaptă mai jos şchiopătând, îi aruncă o privire mustrătoare Mirelei şi îşi continuă somnul de după-amiază. Urechea sensibilă a Mirelei distinse sunetul de motor puternic dar silenţios al unei maşini parcate în curtea din spate a dispensarului. „Trebuie să fie domnul doctor.” Gândi ea rapid şi fără prea multe dezbateri asupra subiectului începu să măture scările. Într-adevăr de după colţul clădirii apăru silueta uşor rotundă a domnului doctor ce aducea cu el nelipsita geantă cu conţinut veşnic necunoscut.
-„Bună ziua, domnu” doctor! Să vă ajut cu ceva?”
-„Bună să-ţi fie inima, Mirela.”
„...şi ficatul şi splina şi rinichii, amin.”-gândi Mirela şi îşi făcu o cruce imaginară.
-„Dacă vrei, poţi să vii cu ciocanul şi două cuie să mă ajuţi să pun tabloul ăsta pe perete.” Spuse doctorul arătând cu ochii spre geanta voluminoasă.
„Ce frumos...ştiam eu că e un suflet sensibil chiar dacă uneori e un căpcăun...” Continuară să curgă gândurile femeii.
-Fă şi două cafele, te rog.
-Sigur, la ibric sau...
-Filtrul l-am dus la reparat ieri, deci la ibric. Sări imediat cu replica domnul doctor.
„...şi un hoţ! La matale în bucătărie probabil l-ai dus la reparat. Ha, filtru nou-nouţ ”
„Eu, cuie şi ciocan...intră în fişa postului? Nu cred. Dar cafeaua intră? Hai-hai Mirela că iar aiurezi.Spală-te pe mâini înainte să faci cafeaua că iar îţi face morală dacă nu simte parfumul săpunului ăluia ieftin.”
Cu tava cu cafele,cu un ciocan şi două cuie (în caz că primul se îndoaie), cu halatul gri cu nasturi albi, ar fi putut semăna cu slujnica din „Vizita...” lui Caragiale. Îi lipseau chiseaua cu dulceaţa şi un Ionel arţăgos alergând cu un cuţit pe hol. Fără nicio bătaie de avertizare, Mirela intră apăsând clanţa cu cotul mâinii stângi, în timp ce cu genunchiul piciorului diametral opus (dreptul pentru cei neavizaţi) împingea uşa pentru a-şi face loc să intre atât ei cât şi tăvii. Observă încercările chinuite ale domnului doctor de a scoate tabloul din geantă, când bietul tablou părea că se născuse şi crescuse în mai sus pomenita geantă. Altfel nu-şi putuse ea explica cum încăpuse în momentul introducerii în geantă şi cum nu mai reuşea să treacă acum de obstacolul dinţat numit fermoar. Roşu la faţă ca un borcan cu pastă de tomate, domnul doctor extrase opera de artă buclucaşă cu preţul destrămării cusăturii fermoarului.
„Operaţia reuşită, pacientul mort.”-gândi Mirela
-Mirela, urcă-te tu, te rog, pe scăunelul ăsta şi bate cuiul la distanţă de o palmă deasupra capului tău.
„Latitudine, longitudine, altitutide, altceva?”
Cu două lovituri precise ea reuşi să convingă aşchia de metal ruginit să rămână în peretele alb...ca varul, cum altcumva? După ce cuiul îşi primi pe umărul său de Atlas greutatea tabloului întruchipând culmea, chiar bolta cerească, Mirela uită de echilibru şi de gravitaţie, încercând să se dea un pas mai în spate pentru a verifica unghiul de înclinaţie al tabloului.. Atât i-a trebuit pardoselii pentru a-şi exercita forţa de gravitaţie şi a o invita pe biata noastră eroină la o întâlnire de neuitat cu gresia albastră. Din buzunarele largi ale halatului ei gri săriră o diversitate de obiecte printre care şi o ojă mov şi o trusă de manichiură pe care se grăbi să le strângă înainte ca doctorul să le observe. Telefonul mobil al cărui baterie zăcea la o distanţă de jumătate de metru faţă de el nu păru s-o îngrijoreze mai tare. Ieşi în grabă şi nu se opri până nu ajunse înapoi în cămăruţa de serviciu. Domnul doctor rămase cu o grimasă în formă de semnul întrebării.